Frunţile în care a adormit de multe ori timpul, mânile care miros a zămislire de zei, pleoape grele, care păzesc fericirea strânsă ca aurul.
Mi-s dragi, de nu ştiu cum să-i mai iubesc...
Bunicul a rămas cu un singur dinte ce se zgârâie de marginea interioară a buzei, ceea ce-l face puţin sâsâit şi chiar peltic. Mă amuză drăgălăşenia cu care încearcă să-şi ascundă defectul, dar totodată tâmplele îmi apasă pe ochi şi îmi vine să plâng.
“Tot frumos e în oraş măi Sever…?” “Tot frumos bunicule!” Mie nu-mi place deloc dar, să ştiu că mint de Dumnezeu, nu vreau să le dau nici o dezamăgire.
“Când va veni la mine, va veni direct cu lumânare…”
“Cum să zici aşa ceva bunică?”
“Parcă greu e!? M-am întâlnit într-o seară cu Maria lu’ Moraru. Mi-a spus despre fii’su, care e beţiv şi o chinuie. A doua zi, dis-de-dimineaţă îmi spune Emilia: Ştii cine a murit ţaţă? Oare cine…?, o întreb. Maria lu’ Moraru! Fugi femeie, că m-am întâlnit aseară ea, era roşie în obraji… Uite, vezi că nu e greu să mori!?”
Mi-e teamă ca de fiecare dată când îi văd e ultima şi nu mi-aş dori altceva, în astfel de clipe, decât să fiu pământul care îi primeşte.
Odată cu ei s-a născut veşnicia mea.
Oameni frumoşi, făcuţi în secret, pe lângă Adam şi Eva, care nu şi-au spus niciodată unul altuia nici măcar un “Du-te la dracu!”. Şi câte au făcut pe lumea asta, Doamne câte au mai făcut…
Şi e ceva, o taină, în ochii lor, despre care ştiu, mult mai sigur decât cum ştiu mă numesc, că e FERICIREA …
Bunicul a rămas cu un singur dinte ce se zgârâie de marginea interioară a buzei, ceea ce-l face puţin sâsâit şi chiar peltic. Mă amuză drăgălăşenia cu care încearcă să-şi ascundă defectul, dar totodată tâmplele îmi apasă pe ochi şi îmi vine să plâng.
“Tot frumos e în oraş măi Sever…?” “Tot frumos bunicule!” Mie nu-mi place deloc dar, să ştiu că mint de Dumnezeu, nu vreau să le dau nici o dezamăgire.
“Când va veni la mine, va veni direct cu lumânare…”
“Cum să zici aşa ceva bunică?”
“Parcă greu e!? M-am întâlnit într-o seară cu Maria lu’ Moraru. Mi-a spus despre fii’su, care e beţiv şi o chinuie. A doua zi, dis-de-dimineaţă îmi spune Emilia: Ştii cine a murit ţaţă? Oare cine…?, o întreb. Maria lu’ Moraru! Fugi femeie, că m-am întâlnit aseară ea, era roşie în obraji… Uite, vezi că nu e greu să mori!?”
Mi-e teamă ca de fiecare dată când îi văd e ultima şi nu mi-aş dori altceva, în astfel de clipe, decât să fiu pământul care îi primeşte.
Odată cu ei s-a născut veşnicia mea.
Oameni frumoşi, făcuţi în secret, pe lângă Adam şi Eva, care nu şi-au spus niciodată unul altuia nici măcar un “Du-te la dracu!”. Şi câte au făcut pe lumea asta, Doamne câte au mai făcut…
Şi e ceva, o taină, în ochii lor, despre care ştiu, mult mai sigur decât cum ştiu mă numesc, că e FERICIREA …
