Frunţile în care a adormit de multe ori timpul, mânile care miros a zămislire de zei, pleoape grele, care păzesc fericirea strânsă ca aurul.
Mi-s dragi, de nu ştiu cum să-i mai iubesc...
Bunicul a rămas cu un singur dinte ce se zgârâie de marginea interioară a buzei, ceea ce-l face puţin sâsâit şi chiar peltic. Mă amuză drăgălăşenia cu care încearcă să-şi ascundă defectul, dar totodată tâmplele îmi apasă pe ochi şi îmi vine să plâng.
“Tot frumos e în oraş măi Sever…?” “Tot frumos bunicule!” Mie nu-mi place deloc dar, să ştiu că mint de Dumnezeu, nu vreau să le dau nici o dezamăgire.
“Când va veni la mine, va veni direct cu lumânare…”
“Cum să zici aşa ceva bunică?”
“Parcă greu e!? M-am întâlnit într-o seară cu Maria lu’ Moraru. Mi-a spus despre fii’su, care e beţiv şi o chinuie. A doua zi, dis-de-dimineaţă îmi spune Emilia: Ştii cine a murit ţaţă? Oare cine…?, o întreb. Maria lu’ Moraru! Fugi femeie, că m-am întâlnit aseară ea, era roşie în obraji… Uite, vezi că nu e greu să mori!?”
Mi-e teamă ca de fiecare dată când îi văd e ultima şi nu mi-aş dori altceva, în astfel de clipe, decât să fiu pământul care îi primeşte.
Odată cu ei s-a născut veşnicia mea.
Oameni frumoşi, făcuţi în secret, pe lângă Adam şi Eva, care nu şi-au spus niciodată unul altuia nici măcar un “Du-te la dracu!”. Şi câte au făcut pe lumea asta, Doamne câte au mai făcut…
Şi e ceva, o taină, în ochii lor, despre care ştiu, mult mai sigur decât cum ştiu mă numesc, că e FERICIREA …
Bunicul a rămas cu un singur dinte ce se zgârâie de marginea interioară a buzei, ceea ce-l face puţin sâsâit şi chiar peltic. Mă amuză drăgălăşenia cu care încearcă să-şi ascundă defectul, dar totodată tâmplele îmi apasă pe ochi şi îmi vine să plâng.
“Tot frumos e în oraş măi Sever…?” “Tot frumos bunicule!” Mie nu-mi place deloc dar, să ştiu că mint de Dumnezeu, nu vreau să le dau nici o dezamăgire.
“Când va veni la mine, va veni direct cu lumânare…”
“Cum să zici aşa ceva bunică?”
“Parcă greu e!? M-am întâlnit într-o seară cu Maria lu’ Moraru. Mi-a spus despre fii’su, care e beţiv şi o chinuie. A doua zi, dis-de-dimineaţă îmi spune Emilia: Ştii cine a murit ţaţă? Oare cine…?, o întreb. Maria lu’ Moraru! Fugi femeie, că m-am întâlnit aseară ea, era roşie în obraji… Uite, vezi că nu e greu să mori!?”
Mi-e teamă ca de fiecare dată când îi văd e ultima şi nu mi-aş dori altceva, în astfel de clipe, decât să fiu pământul care îi primeşte.
Odată cu ei s-a născut veşnicia mea.
Oameni frumoşi, făcuţi în secret, pe lângă Adam şi Eva, care nu şi-au spus niciodată unul altuia nici măcar un “Du-te la dracu!”. Şi câte au făcut pe lumea asta, Doamne câte au mai făcut…
Şi e ceva, o taină, în ochii lor, despre care ştiu, mult mai sigur decât cum ştiu mă numesc, că e FERICIREA …
Un comentariu:
Frumos. Si scrisul si gestul tau de a le onora prezenta langa tine e frumos. Bucura-te de bunici! Fii cu ei la sarbatorile importante (daca se poate) si mergi cat de des poti la ei in vizita (stiu ca asa faci) cu cat mai multi din familie. Nu sunt sfaturi, e ceea ce as face eu daca bunicii mei ar mai fi in viata.
Trimiteți un comentariu