Este loc pentru puţină poezie?

E un decembrie stupid, monoton, lacunar. Un decembrie căruia îi lipseşte prea mult ca să îl aştept pe Moşu cu speranţă. Fara zapadă, fără multe; un decembrie al crizei, asa cum mi-e teamă că vor mai fi multe decembrii de acum înainte.
Mi s-a facut dor, dar un dor dement, de poezie. Am descoperit printre amintiri niste versuri pe care m-am gandit sa nu le las numai pentru mine.
Da! Sunt de dragoste. Nu de politică, nu despre buzunare goale, nu despre guverne.
DE DRAGOSTE!

Iată-le:

Părinţii denaturaţi ai timpului

Timpul se răzvrăteşte!
Şi doar ştii că tremura de frica noastră
atunci când, trimis la colţ ne privea gleznele încrucişate,
atunci când, lipsit de atenţie ne mirosea sudoarea,
al cărei parfum îi era otravă.

Trupul tău, care a înrămurit în mine,
de mă atinge acum pe dinăuntru pe pleaope
şi mă face să picur,
îl înfricoşa atât de mult încât
Tic – tac, tic – tac devenea un plâns de copil...
Un plâns căruia nu ne lăsam emoţia pradă,
căci emoţia era ferecată,
spre nefinitul nostru consum.
Eram parcă doi părinţi denaturaţi, dar fericiţi,
cei doi părinţi ai timpului.

Acum, copilul frustrat a prins putere şi ne urâşte.
Atenţie! Ne pândeşte, cu gândul să ne scoată unul dintr-altul,
să ne desperecheze amintirile fiecăruia,
pentru a ne face nefericiţi în parte.
Şi nu uita, timpul s-a luat cu uitarea,
dând să fure împreună neîchipuita noastră stare.

Şi dacă bănuiam că are atâta putere...
L-aş fi lovit până la moarte de coapsele tale
aşa cum tu mi-ai zdrobit nefericirea între buze.
L-aş fi ucis pentru noi doi,
de Nimeni, văzându-ne, nu l-ar mai fi născut vreodată.