Domnule primar, v-am înjurat!

Cum se poate numi fenomenul care se întâmplă în oraşul nostru? Nici măcar nu încerc să dau variante de răspuns, să luminez fraza. Nu pot aşa, dintr-odată. Fenomenul e pe cât de evident, pe atât de complex. Într-una din zilele trecute mi-am propus să nu mai înjur. Prea mi se părea că aveam tendinţa de a emana fie în gând, fie cu glas ceva mai pronunţat, la tot pasul, cuvinte scabroase sau nu tocmai principiale. Nu se cuvine, mi-am spus. Jurământul mi-a fost zădărnicit la primul contact cu strada, cu „minunata” noastră cetate. Destinul meu de pieton a plasat între trotuarul pe care mă deplasam şi rotiţe nervoase ale unui automobil condus de un şofer grăbit (şi nesimţit) o groapă plină cu apă şi noroi.
Când deja te-ai întâlnit des cu astfel de situaţii, experienţa îşi arată utilitatea. Am prevăzut faza şi am anticipat traiectoria nămolului... continuarea pe Ziua de Iaşi

Zâmbetele şi nătărăii

E oare atât de simplu să-ţi dai seama ce înseamnă un zâmbet, ce exprimă el? De pildă, cum arată un zâmbet „complice”?
Bogdan Olteanu pare să aibă o aventură cu Alina Gorghiu pentru că a fost „surprins” zâmbindu-i complice acesteia. În primul rând, complicitatea poate avea ipostaze, nu neapărat sentimentale (mai ales când vorbim despre oameni politici).
Nu e treaba mea cât de adânc merge relaţia dintre cei doi, dacă este una colegială, de amiciţie, sentimentală. Mă gândesc doar că dintr-un zâmbet nu poţi face o teorie publică cu privire la reciprocitatea sentimentală dintre două pesoane. Nu e suficient.
Se poate întîmpla ca, om cu obligaţii, cu familie, cu relaţii fiind să faci păcatul de a zâmbi cuiva şi zâmbetul acela să i se pară unui frustrat, care scrie la gazetă, complice. Şi el nu are cum să ştie că un zâmbet, prin definiţia lui, trebuie să fie frumos, cald, dăruitor, duios, tandru (de vreme ce el le zâmbeşte colegelor şi amicelor lui doar când îl cuprinde erecţia, aşadar, poate nu foarte des). Şi te dă mocofanul, purulentul, acneicul, nătărăul la gazetă iar, de aici, ţi se pot întîmpla neplăceri.Deci, nu ai ciupit-o de fund, nu ai bagat nasul în decolteul ei, nu ai mângâiat-o pe picioare, nu ai sărutat-o după ureche, pe gât, nici măcar nu i-ai trimis bezele. Nu! I-ai zâmbit şi atât.

Şi atunci, de ce nu se scrie "Piţa"?!

Cum ar fi sunat o atestare documentară, într-o închipuită presă a vremii lui Ştefan, să zicem:

OBÂRŞIA

Cronica de fiecare zi a Curţii, 14 Cuptor, anul 6530 de la Facerea Lumii

Bureţii spurcaţi au mânjit Curtea lui Ştefan!
Asară, la curtea Măriei Sale Ştefan, or fost treziţi, în mare grabă, doctorii cei iscusiţi, de la Veneţia. Zarva a fost pricinuită de o pânticăraie cumplită care i-a cuprins laolaltă pe degustătorii, boierii şi boieroaicile veniţi la ospăţul pe care Măria Sa l-a dat în cinstea ultimei izbânzi împotriva turcilor. Ipak, pare-se că deranjul le-a fost stârnit mesenilor de bucate.După o de început cotrobăială pe care, de launloc cu paharnicul, sfetnicul de taină şi căpitanul gărzii Măriei Sale, doctorii l-au săvărşit, a ieşit învăţătura că pricina şade în bureţii folosiţi la prepararea preaiubitei noastre mâncări bătrâneşti, Pizza, „anafura de frupt a strămoşilor care ne-au salvat neamul de la atârnarea de cotropitori”, cum a descris-o cronicarul Ureche, într-o isprăvnicie literară de curând săvârşită .Preparatorul bucatelor Măriei Sale era să plătească cu capul pentru asta, fiind izbăvit de spiţerul de taină al Domnitorului care spune că bureţii de anul acesta nu se pot deosebi între ei, cei sănătoşii de cei parşiviţi, nu se ştie din ce pricină. Ipak, dregătorul a mai transmis prostimii să se ferească ca de Satana de la a mânca bureţi, până nu se va şti că s-a isprăvit cu blestemul. Boierii s-au ales mai mult cu spaima şi usturimea frunzei de brusture care a rămas după nenumăratele ieşiri ale domniilor lor, ei fiind amu izbăviţi de orice primejdie. Mai cu bătaie de cap a fost pentru dregătorime, care, cu mic cu mare, în toiul nopţii, a ieşit la curăţat podeaua, pereţii încăperii de ospăţ şi ţoalele cele dăruite de Sultan în căutarea prieteniei Măriei Sale.

Cred ca meritam, eu si prieteniui mei, o masa pentru publicitatea gratuita.

Fara piţa!

Ar fi interesant

Mi-ar plăcea să văd o confruntare electorală între Crin Antonescu şi Sorin Oprescu. Ambii ştiu să fie delicaţi, dar fermi. Ambii au şarmul şi carisma marilor lideri, până la proba dezamăgirii. Sa vedem daca Sorin Oprescu va decide să intre în cursa pentru Cotroceni. Si pentru PSD ar insemna o schimbare.
În faţa celor doi, acest boylover de mahala numit Traian Băsescu, care le zice mai ceva ca „pupa-m-ai în cur”, care te umple de flegme pe tine, măi găozarule şi ţigancă împuţită, ar rămâne un mucos obraznic ieşit la cerşit.
Ar fi interesant ...

Sfârşit de copilărie pentru răsfăţatul Oprea ... sau cum s-a stins o stea de cinema

Ca o călătorie prin deşert, care devine din safari „drumul oaselor”, trebuie să fie viaţa politică a domnului Oprea. Plecat pe acest drum ca un mânz de rasă fină, adus în fruntea liberalilor ieşeni ca să dea un aer intelectual filialei, unde se putea desfăta în toane de fată mare, domnul Oprea a nimerit acum într-un partid unde trebuie să înghită apucăturile oricărui „pater familias”. „Nunta” şi noaptea ei au fost fantastice. Uniunea în faţa Electoratului s-a promis trainică şi prolifică, după un divorţ cu scandal, din care toţi îl scoteau pe mire un căpcăun care atentează bădărăneşte şi stângaci la eroticul sublim al unei dame fine.Mare împlinire mesianică părea să i se întrezărească politicii bahluiene şi urbei în care se manifestă atunci când profesorul Oprea a fost anunţat candidatul PD-L la Primărie. Jurnalişti, reporteri şi fotoreporteri, patroni de presă, intelectuali, oameni de afaceri, politicieni... continuarea pe Ziua de Iasi