Aleg în ţara minciunilor

Prima dată am fost minţiţi când ni s-a spus că s-a terminat cu Comunismul: niciunul dintre cei care au spus asta nu ştiau de fapt ce e aia Democraţie. Am fost minţiţi când, în apogeul „Revoluţiei în Direct”, am asistat la o execuţie în direct. Nu am vreo bănuială că a fost o regie, dar nu acela era panaceul; iar cei care au făcut asta ştiau şi ei prea bine.
Puterea poporului (democratia) era imposibil de exercitat pentru că acesta era dezinformat, manipulat, înfometat, slăbit în mai toate virtuţile sale.
La 18 ani de atunci s-au schimbat şi nu prea s-au schimbat multe. Virtuţi oricum nu prea avem, ca neam. Minţiţi suntem în continuare.
Un proverb (scoţian pare-mi-se) spune că dacă te minte cineva o dată, să-i fie ruşine. Dacă te minte a doua oară, să-ţi fie ruşine! Chiar cred că ne minţim şi singuri suficient cât să nu mai aibă loc raţiunea.
Nu ne place să aprofundăm realitatea până acolo unde putem să vedem viermii şi să ne dăm seama că ceva e putred. Ne place însă să muşcăm din măr până ajungem la nevertebrat, scuipăm pe jos, acoperim cu ţărână şi mâncăm în continuare.
Deşi ştim cum arată mincinoşii îi alegem tot pe cei care au ochi, nas, gură şi mâini de mincinos.
Avem în sânge un soi de „joc de-a minciuna”. În principiu, regula acestui joc este simplă: Cine minte cel mai frumos câştigă! Şi nu avem nici măcar arbitri arbitri, ci numai competitori, o groază de competitori.
Avem obiceiul de a cere onestitate de la cei care ne reprezintă şi îi înjurăm când dovedesc contrariul. Dar ei de unde vin oare să le pretindem noi asta? Dintr-o societate onestă, cu valori morale solide, cu o cultură politică solidă, astfel încât să ne putem intriga profund dezamăgiţi? „Creditul” pe care l-am dat politicienilor până acum a constat în vulnerabilitatea noastră, ignoranţa, fuga de cunoaştere şi aprofundare, lehamitea faţă de treburile societăţii. Ce mandat concret am dat politicienilor? Bunăstarea pe care ne-o dorim cu toţii nu este decât un deziderat naiv în condiţiile în care nu prea ştim cum ar trebui să arate o societate românească prosperă, un stat al bunăstării. Şi ca un surogat pentru cunoaşterea şi înţelepciunea de care avem nevoie am ales minciuna.
Într-o localitate ieşeană, recunoscută înainte de ’89 (m-am săturat de reperul ăsta) pentru un sistem de irigaţii performant, toată lumea înjura şefii de comună pentru distrugerea prin furt, a acestuia. Am avut ocazia să intru în multe curţi ale cetăţenilor acelei comunităţi: trotuarele erau făcute cu dale din canalele de alimentare de odinioară, iar stâlpii de la garduri sau ulucele de la case nu erau altceva decât ţevi de aluminiu. Frustrarea care domina ţinea de faptul că nu s-a furat în mod egal. Hoţii strigau "Hoţii!", din rărunchi.
Cât de capabili şi de demni sunt astfel de oameni să aleagă pentru viitor? Cât de bine pot ei să gestioneze adevărul? Câţi ca ei suntem? Câţi ca ei sunt oameni politici!?!
Încă o poveste relevantă.
Două femei discutau în obor. Una îi spune celeilalte: „Ce frumos a vorbit aseară, la televizor, domnu’ ...escu! Nu l-ai văzut?”. Cealaltă femeie, cu un regret transpirând: „Nuuu!!! Ce a spus?”. Prima:„Nu am înţeles, că noi prostimea nu putem pricepe vorbele frumoase a domnului ...escu, dar aşa de frumos a vorbit!!!”