Preocupări atemporale (I)

Într-o discuţie foarte recentă cu un prieten pasionat de filozofie ne întrebam reciproc dacă această himeră mai există în contemporaneitate (Ce obiceiuri expirate, demne de saloanele interbelice am, nu-i aşa?).
Am ajuns împreună la concluzia că filozofia nu poate să moară, că practic, nimic nu poate exista fără ea.
Dacă filozofia înseamnă problematizare, interogaţie perpetuă, căutarea unui adevăr cât mai mic sau a Adevarului, atunci ea este background-ul ştiinţei şi nu numai al ştiinţei.
O altă faţă a filozofiei - şi aici îi găsesc eu eşecul temporar - se conturează pornind de la sensul strict etimologic al cuvântului, tradus în expresia „iubire de înţelepciune”.
Iată lacuna! Cât mai iubim înţelepciunea în ziua de azi? Cât mai avem timp de înţelepciune?
Până la urmă antiteza înţelept vs. specialist este evidentă pentru toată lumea. E clar! Nu mai avem vreme de înţelepciune nici măcar în sala de teatru.
Înţeleptul îndrumă, descoperă virtuţi lăuntrice ale discipolului, deschide perspective şi lasă decizia la mâna şi mintea „nevolnicului”.
Specialistul girează. Dă soluţia ca pe o reţetă medicală. Parafează cu expertiza şi anvergura sa calea succesului, dar slăbeşte considerabil din autoritatea sau chiar din vitalitatea liberului arbitru.
E drept că în fuga nemiloasă a vremurilor de astăzi nu avem timp de sfaturi; vrem soluţia ultimă, de multe ori împreună cu certitudinea că eşecul poartă şi responsabilitatea altuia.
Aşadar, eu cred că filozofia nu a murit, ci mai degrabă este blocată într-un timp interzis de normele cotidianului. Va reveni, sper, vremea înţelepciunii, a pătrunderii dincolo de mase, grupuri sau entităţi umane „automatizate”.

"Dă Doamne o molimă, dă ceva, dar mai aşază lumea!"

- Toată lumea asta a înnebunit!, mi-a spus un bunic. Ne va lua pe toţi dracul; ascultă la mine! Chiar el va veni şi ne va lua pe toţi!
- Păi de ce? Întreb curios...
- Păi, de aia!
- Pentru că suntem nişte păcătoşi? Întreb provocator, simţind nefast o sursă de amuzament.
- Nuuu! Păcătoşi am fost de când lumea şi pământul, dar acum suntem altfel. Dacă aş fi un om deştept m-aş pricepe să iţi spun! Acum suntem chiar dracu’ pe pământ.
Deja mă intrigă...
- Dar unde vezi matale toate astea?!
- Uite aşa... când stau la poartă şi mă uit pe stradă. Trece lumea prin faţa mea şi parcă nici nu mă vede. Dacă aş fi mort, sau dacă m-ar chinui moartea nu m-ar vedea. Dacă ar curge sânge din mine tot nu m-ar vedea. Nici dacă ţip nu cred că sare nimeni. Se grăbesc toţi!
- Ei... fiecare are treaba lui!
- Avea şi pe vremuri, dar era lumea mai atentă. Când ieşeam în poartă lumea se oprea şi vorbea cu mine. Măcar că erau numai câteva cuvinte... Nu mai departe, copiii mei de pildă; copii mei veneau cu nepoţi cu tot şi rămâneau peste noapte, rămâneau zile întregi poate... acum se tot grăbesc să plece acasă, la muncă. Eu am să mor de singurătate, dar ei de ce or muri??? Doi s-au prăpădit deja la nici 45 de ani: pe unul l-a luat cancerul, iar al doilea a picat din picioare ca trăsnit, nu au mai avut ce să-i facă. Spun ei că de la oboseală. Cine mai ştie?! Eu plecam la câmp dimineaţa la patru şi mă întorceam seara târziu. Şi beam apă clocită la soare şi mâncam mămăligă cu ceapă... şi nu cădea nimeni de oboseală. Cine mai ştie ce-o fi cu lumea asta?! Ce-i drept era lumea mai proastă! Nu erau televizoare, celulare şi calculatoare. Dar uite că de astea moare lumea, aşa deşteaptă cum e ea. Tata a făcut războiul şi a fost prizonier în Siberia şi s-a întors acasă şi a dus-o până la 94 de ani. Dar unu ca matale nu cred că apucă etatea asta!
Aproape şocat:
- Tot ce-i posibil! Dar poate că nici nu vreau să trăiesc atât.
- Da de unde ştii matale cam cât ai vrea să trăieşti?! Dacă te întreb acum ştii să-mi spui? De unde ai putea să cunoşti care zile ţi-ar fi mai frumoase? Tata, Dumnezeu să-l odihnească, când s-a văzut cu strănepoţi, la 93 de ani, a zis Gata! Atât am vrut de la viaţă... să ţin în poale pe copiii copiilor, copiilor mei. Mai mult nu cer ca să nu îl mânii pe Dumnezeu! Unu ca dumitale poate că are alt habar de viaţă, poate că s-ar vrea cu altă fericire. Dar de unde să ştii când îţi vine?
- Da matale ce bucurie aştepţi de la viaţa asta?
- Uite... mi-aş fi dorit şi eu cam ca tata. Dar acu’... că mi-am îngropat doi copii, că nepoţii mei sunt prea ocupaţi că să facă (copii)... eu nu-mi mai doresc altceva decât să nu mai treacă lumea pe lângă mine ca pe lângă un străin... că nu de asta am muncit o viaţă întreagă! Eu, dacă voi fi vrednic să dau ochii cu Dumnezeu pe lumea ailaltă, i-oi spune aşa: Doamne, fă lumea asta mai aşezată. Dă o molimă peste ei dacă e nevoie, împarte-i în două pe cât sunt, lasă-i fără aparatele astea care le iau minţile, fără bani, fără ce-o trebui ... dar fă-i mai liniştiţi, mai atenţi, mai sănătoşi la minte! Şi să mă ierte El, Dumnezeu, că mă cred eu mare deştept să-i spun ce şi cum, dar asta mi-aş dori. Eu nu am avut alta avere decât casa şi familia şi am fost tare fericit pana să mi se ducă nevasta şi copiii. Ăştia acum ridică palate, cumpără sate întregi, întorc banii cu covata şi tot nu le ajunge. Bani! Bani! Bani! ... la ce le-or trebui atâţia bani, nu ştiu!