Preocupări atemporale (I)

Într-o discuţie foarte recentă cu un prieten pasionat de filozofie ne întrebam reciproc dacă această himeră mai există în contemporaneitate (Ce obiceiuri expirate, demne de saloanele interbelice am, nu-i aşa?).
Am ajuns împreună la concluzia că filozofia nu poate să moară, că practic, nimic nu poate exista fără ea.
Dacă filozofia înseamnă problematizare, interogaţie perpetuă, căutarea unui adevăr cât mai mic sau a Adevarului, atunci ea este background-ul ştiinţei şi nu numai al ştiinţei.
O altă faţă a filozofiei - şi aici îi găsesc eu eşecul temporar - se conturează pornind de la sensul strict etimologic al cuvântului, tradus în expresia „iubire de înţelepciune”.
Iată lacuna! Cât mai iubim înţelepciunea în ziua de azi? Cât mai avem timp de înţelepciune?
Până la urmă antiteza înţelept vs. specialist este evidentă pentru toată lumea. E clar! Nu mai avem vreme de înţelepciune nici măcar în sala de teatru.
Înţeleptul îndrumă, descoperă virtuţi lăuntrice ale discipolului, deschide perspective şi lasă decizia la mâna şi mintea „nevolnicului”.
Specialistul girează. Dă soluţia ca pe o reţetă medicală. Parafează cu expertiza şi anvergura sa calea succesului, dar slăbeşte considerabil din autoritatea sau chiar din vitalitatea liberului arbitru.
E drept că în fuga nemiloasă a vremurilor de astăzi nu avem timp de sfaturi; vrem soluţia ultimă, de multe ori împreună cu certitudinea că eşecul poartă şi responsabilitatea altuia.
Aşadar, eu cred că filozofia nu a murit, ci mai degrabă este blocată într-un timp interzis de normele cotidianului. Va reveni, sper, vremea înţelepciunii, a pătrunderii dincolo de mase, grupuri sau entităţi umane „automatizate”.