Un fel de explicatie

Absenţa şi tăcerea îndelungate îmi sunt caracteristice. De obicei, nu numai acum că mă refer la blog. Sunt conştient că nu mulţi îmi duc lipsa în astfel de momente, iar cei care o fac îşi revin uşor şi repede. Şi e mai bine aşa. Pentru toată lumea. Fireşte că dacă aş şti că pricinuiesc astfel vreo suferinţă reală alta mi-ar fi atitudinea... poate.
Altceva vroiam să spun. Nu m-am lăsat de scris pe blog, dar nici nu am avut prea multă inspiraţie în ultima vreme. Nu am fost nici în vacanţe, ca să pun Anzii pe site, nici nu am întâlnit oameni noi şi fenomenali, nici nu mi s-a mai arătat ceva care să-mi umede privirea de emoţie.
Da! Asta vroiam să ştiţi, nu am dispărut, am fost doar absent.

Despre moarte, acolo unde s-a născut Veşnicia

Frunţile în care a adormit de multe ori timpul, mânile care miros a zămislire de zei, pleoape grele, care păzesc fericirea strânsă ca aurul.

Mi-s dragi, de nu ştiu cum să-i mai iubesc...
Bunicul a rămas cu un singur dinte ce se zgârâie de marginea interioară a buzei, ceea ce-l face puţin sâsâit şi chiar peltic. Mă amuză drăgălăşenia cu care încearcă să-şi ascundă defectul, dar totodată tâmplele îmi apasă pe ochi şi îmi vine să plâng.
“Tot frumos e în oraş măi Sever…?” “Tot frumos bunicule!” Mie nu-mi place deloc dar, să ştiu că mint de Dumnezeu, nu vreau să le dau nici o dezamăgire.
“Când va veni la mine, va veni direct cu lumânare…”
“Cum să zici aşa ceva bunică?”
“Parcă greu e!? M-am întâlnit într-o seară cu Maria lu’ Moraru. Mi-a spus despre fii’su, care e beţiv şi o chinuie. A doua zi, dis-de-dimineaţă îmi spune Emilia: Ştii cine a murit ţaţă? Oare cine…?, o întreb. Maria lu’ Moraru! Fugi femeie, că m-am întâlnit aseară ea, era roşie în obraji… Uite, vezi că nu e greu să mori!?”
Mi-e teamă ca de fiecare dată când îi văd e ultima şi nu mi-aş dori altceva, în astfel de clipe, decât să fiu pământul care îi primeşte.
Odată cu ei s-a născut veşnicia mea.
Oameni frumoşi, făcuţi în secret, pe lângă Adam şi Eva, care nu şi-au spus niciodată unul altuia nici măcar un “Du-te la dracu!”. Şi câte au făcut pe lumea asta, Doamne câte au mai făcut…
Şi e ceva, o taină, în ochii lor, despre care ştiu, mult mai sigur decât cum ştiu mă numesc, că e FERICIREA …

Preocupări atemporale (I)

Într-o discuţie foarte recentă cu un prieten pasionat de filozofie ne întrebam reciproc dacă această himeră mai există în contemporaneitate (Ce obiceiuri expirate, demne de saloanele interbelice am, nu-i aşa?).
Am ajuns împreună la concluzia că filozofia nu poate să moară, că practic, nimic nu poate exista fără ea.
Dacă filozofia înseamnă problematizare, interogaţie perpetuă, căutarea unui adevăr cât mai mic sau a Adevarului, atunci ea este background-ul ştiinţei şi nu numai al ştiinţei.
O altă faţă a filozofiei - şi aici îi găsesc eu eşecul temporar - se conturează pornind de la sensul strict etimologic al cuvântului, tradus în expresia „iubire de înţelepciune”.
Iată lacuna! Cât mai iubim înţelepciunea în ziua de azi? Cât mai avem timp de înţelepciune?
Până la urmă antiteza înţelept vs. specialist este evidentă pentru toată lumea. E clar! Nu mai avem vreme de înţelepciune nici măcar în sala de teatru.
Înţeleptul îndrumă, descoperă virtuţi lăuntrice ale discipolului, deschide perspective şi lasă decizia la mâna şi mintea „nevolnicului”.
Specialistul girează. Dă soluţia ca pe o reţetă medicală. Parafează cu expertiza şi anvergura sa calea succesului, dar slăbeşte considerabil din autoritatea sau chiar din vitalitatea liberului arbitru.
E drept că în fuga nemiloasă a vremurilor de astăzi nu avem timp de sfaturi; vrem soluţia ultimă, de multe ori împreună cu certitudinea că eşecul poartă şi responsabilitatea altuia.
Aşadar, eu cred că filozofia nu a murit, ci mai degrabă este blocată într-un timp interzis de normele cotidianului. Va reveni, sper, vremea înţelepciunii, a pătrunderii dincolo de mase, grupuri sau entităţi umane „automatizate”.

"Dă Doamne o molimă, dă ceva, dar mai aşază lumea!"

- Toată lumea asta a înnebunit!, mi-a spus un bunic. Ne va lua pe toţi dracul; ascultă la mine! Chiar el va veni şi ne va lua pe toţi!
- Păi de ce? Întreb curios...
- Păi, de aia!
- Pentru că suntem nişte păcătoşi? Întreb provocator, simţind nefast o sursă de amuzament.
- Nuuu! Păcătoşi am fost de când lumea şi pământul, dar acum suntem altfel. Dacă aş fi un om deştept m-aş pricepe să iţi spun! Acum suntem chiar dracu’ pe pământ.
Deja mă intrigă...
- Dar unde vezi matale toate astea?!
- Uite aşa... când stau la poartă şi mă uit pe stradă. Trece lumea prin faţa mea şi parcă nici nu mă vede. Dacă aş fi mort, sau dacă m-ar chinui moartea nu m-ar vedea. Dacă ar curge sânge din mine tot nu m-ar vedea. Nici dacă ţip nu cred că sare nimeni. Se grăbesc toţi!
- Ei... fiecare are treaba lui!
- Avea şi pe vremuri, dar era lumea mai atentă. Când ieşeam în poartă lumea se oprea şi vorbea cu mine. Măcar că erau numai câteva cuvinte... Nu mai departe, copiii mei de pildă; copii mei veneau cu nepoţi cu tot şi rămâneau peste noapte, rămâneau zile întregi poate... acum se tot grăbesc să plece acasă, la muncă. Eu am să mor de singurătate, dar ei de ce or muri??? Doi s-au prăpădit deja la nici 45 de ani: pe unul l-a luat cancerul, iar al doilea a picat din picioare ca trăsnit, nu au mai avut ce să-i facă. Spun ei că de la oboseală. Cine mai ştie?! Eu plecam la câmp dimineaţa la patru şi mă întorceam seara târziu. Şi beam apă clocită la soare şi mâncam mămăligă cu ceapă... şi nu cădea nimeni de oboseală. Cine mai ştie ce-o fi cu lumea asta?! Ce-i drept era lumea mai proastă! Nu erau televizoare, celulare şi calculatoare. Dar uite că de astea moare lumea, aşa deşteaptă cum e ea. Tata a făcut războiul şi a fost prizonier în Siberia şi s-a întors acasă şi a dus-o până la 94 de ani. Dar unu ca matale nu cred că apucă etatea asta!
Aproape şocat:
- Tot ce-i posibil! Dar poate că nici nu vreau să trăiesc atât.
- Da de unde ştii matale cam cât ai vrea să trăieşti?! Dacă te întreb acum ştii să-mi spui? De unde ai putea să cunoşti care zile ţi-ar fi mai frumoase? Tata, Dumnezeu să-l odihnească, când s-a văzut cu strănepoţi, la 93 de ani, a zis Gata! Atât am vrut de la viaţă... să ţin în poale pe copiii copiilor, copiilor mei. Mai mult nu cer ca să nu îl mânii pe Dumnezeu! Unu ca dumitale poate că are alt habar de viaţă, poate că s-ar vrea cu altă fericire. Dar de unde să ştii când îţi vine?
- Da matale ce bucurie aştepţi de la viaţa asta?
- Uite... mi-aş fi dorit şi eu cam ca tata. Dar acu’... că mi-am îngropat doi copii, că nepoţii mei sunt prea ocupaţi că să facă (copii)... eu nu-mi mai doresc altceva decât să nu mai treacă lumea pe lângă mine ca pe lângă un străin... că nu de asta am muncit o viaţă întreagă! Eu, dacă voi fi vrednic să dau ochii cu Dumnezeu pe lumea ailaltă, i-oi spune aşa: Doamne, fă lumea asta mai aşezată. Dă o molimă peste ei dacă e nevoie, împarte-i în două pe cât sunt, lasă-i fără aparatele astea care le iau minţile, fără bani, fără ce-o trebui ... dar fă-i mai liniştiţi, mai atenţi, mai sănătoşi la minte! Şi să mă ierte El, Dumnezeu, că mă cred eu mare deştept să-i spun ce şi cum, dar asta mi-aş dori. Eu nu am avut alta avere decât casa şi familia şi am fost tare fericit pana să mi se ducă nevasta şi copiii. Ăştia acum ridică palate, cumpără sate întregi, întorc banii cu covata şi tot nu le ajunge. Bani! Bani! Bani! ... la ce le-or trebui atâţia bani, nu ştiu!

Fiinţă umană, vreau transport public demn de mine!

Domnule primar, sunt plătitor de taxe şi impozite în municipiul Iaşi, motiv pentru care vă rog să rezolvaţi problema transportului în comun, odată cu cele ale drumurilor, curăţeniei, iluminatului public, siguranţei, locurilor de parcare, locurilor de joacă pentru copii etc.
"Animalele trebuie să dipună de suficient spaţiu şi trebuie, în cazul absenţei unor situaţii speciale contrare, să se poată culca", spune art. 6, paragraful 1, din Convenţia europeană privind protecţia animalelor în transportul internaţional.
Norma europeană menţionată face referire la condiţiile pe care trebuie să le respecte transportatorii de animale din spaţiul comunitar. Ea doreşte să arate că în timp ce unii se gândesc la confortul necuvântătoarelor, dumneavoastră, domnule primar ... ce griă aveţi?
Am călătorit în această dimineaţă, pe traseul lui 28, într-un MAZ în care se înghesuiau circa 120 de călători frustraţi. Era şi normal pentru că ne miroseam subţiorile (şi nu numai) unii altora, asemeni unor primate.
Am observat, de vreo două zile, că frecvenţa curselor autobuzelor MAZ pe trasul Dacia - Copou s-a rărit, deşi în vechiul program de traseu, destul de bine organizat, vehiculele erau de cele mai multe ori burduşite. Probabil că regia din subordinea dumneavoastră a considerat că este mai bine ca autobuzele sa circule pe acea rută o dată la 15 - 20 de minute în loc de 7 - 10 minute, cum se întâmpla până acum. Nu domnule primar, nu e bine aşa! V-o spune unul dintre cei peste 100 de călători din "conserva" 28, în care am avut neplăcerea să ma aflu în această dimineaţă. Cel mai probabil funcţionarii de la RATP şi nici dumneavoastră nu aţi folosit de foarte mult timp un mijloc de transport în comun pentru a ajunge la serviciu, fapt care mă lămureşte oarecum de ce am trăit 25 de minute de "prizonierat public" astăzi dimneaţă.
Nu visez să mă pot întinde pe jos în autobuzele RATP, aşa cum au dreptul animalele din Europa, nu îmi doresc nici măcar să prind loc pe scaun, dar cred că am dreptul să circul civilizat, ceva mai liber decât cei trimişi în lagărele de exterminare naziste, în timpul Războuiului.
Vreau să mi se respecte condiţia de fiinţă umană şi drepturile ce-mi revin din această condiţie. Altfel voi fi nevoit să vă tratez, pe dumneavoastră şi pe cei de la RATP, ca de la animal la animale, ceea ce nu-mi doresc.

Cu bună credinţă, domnului Pahomi

Stimate domnule, dacă tonul celor spuse de mine vi s-a părut jignitor, imi pare rău, nu asta a fost intenţia mea.
Dati-mi voie să răspund punctual la remarcile dumneavoastră:
1. M-am simţit ofensat la citirea materialului cu pricina pentru că, deşi afirmaţi că intenţiile sale au fost cât se poate de "curate", din ceea ce am citit nu am înţeles asta. Este posibil ca anumite emoţii subiective să-mi fi atenuat raţiunea de moment şi răbdarea de a insista pe text. Dacă despre asta a fost vorba, atunci acele emoţii persistă pentru că nu pot încă "dibui" tonul "admirativ" despre care vorbiţi. Fireşte că nu aveţi nicio obligaţie să găsiţi şi să utilizaţi cuvinte laudative la adresa TNL Iaşi.
2. În ceea ce priveşte regulile unui dialog civilizat, dacă am dat impresia că imi doresc altceva, îmi cer scuze sincer! Nu vă consider nicidecum un duşman, ci mai degrabă un analist care nu a înţeles în totalitate realitatea reprezentată de TNL Iaşi, fapt pentru care nu se exprimă corect asupra ei. Nu am pus la îndoială buna credinţă a cititorului ci corectitudinea, sau mai bine spus exactitatea celor ce a spus el. Încă ceva: daţi-mi voie să îmi aleg singur materialele teoretice din care îmi extrag principiile de comunicare, dat fiind că nu sunt un adept al teoriilor lui H-R Patapievici. Iar dacă vine vorba despre atacuri la persoană, regret înţelegerea exprimării mele (cu sinceritate spun, puţin furioasă) drept o astfel de atitudine, în legătură cu care nu sunt de acord.
3. Referitor la contradicţia sesizată în gategorisirea TNL Iaşi... fireşte că am folosit o exagerare intenţionată atunci când am spus TNL e singura organizaţie politică de tineret EXISTENTĂ în Iaşi. Existentă prin activitate şi vizibilitate. În mod formal mai există şi alte organizaţii politice dar nu "vieţuiesc" prin ceea ce întreprind.
4. Da! Înţeleg "tinerii sunt o proastă investiţie" sau TNL este "o organizaţiei 'compromiţătoare", pentru că modul în care am priceput eu că puneţi problema seamănă foarte bine cu discursul unor adversari, discurs care din gura lor sună foarte tendenţios. Chiar sper că am făcut o nefericită confuzie între între modul dumneavoastră de prezentare a opiniilor şi al lor.
5. Fac apel la o instanţă pe care o consider cu foarte mare autoritate morală asupra mea: oricine mă cunoaşte cu adevărat ştie că nu sunt mânat nici de ură, nici de dispreţ, rare ori de furie în felul în care mă poziţionez faţă de opinia unora. Recunosc! Utilizez de multe ori ironia, sarcasmul, unele şicane (poate nu cu foarte mare dibăcie), dar de aici până la ură... Nu domnule Nicu Pahomi, vă asigur că nu vă urăsc, nu vă dispreţuiesc şi, mai mult, regret sincer că v-aţi simţit jignit de comentariul meu.

Totuşi. Ce fel de reacţii, individual şi raţional eleborate, poate să stârnească un poll generat deîntrebarea "Care este tânărul liberal ieşean care a stricat cel mai mult imaginea partidului care l-a promovat?" O analiză strictă a acestei interogaţii (afirmative, pot să adaug) imi traduce cam aşa: "Există cel puţin un tânăr liberal ieşean care a stricat foarte mult imaginea partidului care l-a promovat! Cine este el?" şi din moment ce varianta de răspuns "niciunul" lipseşte, mie îmi dă de înţeles că există o oarecare tendenţiozitate, dacă nu o eroare nevinovată de construcţie. Textul ataşat nu clarifică această dilemă, natura bănuitoare a omului trimiţându-ne spre varianta opinării tendenţioase. Admit încă posibilitatea de a ma înşela, dar această posibilitate implică acele erori de construcţie despre care vorbeam.

Îmi reafirm dorinţa pentru un dialog curat şi regret accentele răutăcioase cu care am tratat materialul dumneavoastră, dacă ele v-au ofensat.

Aaaa...! Când am spus "Analişti de bahlui cu aspect de broască" nu m-am referit la dumneavoastră. Ştiu eu alţi "niorcoi"!

Despre singurii tineri politicieni ieşeni, lui Nicu Pahomi

Stimate domnule ex-jurnalist ieşean şi actual imigrant român, Nicu Pahomi, am citit cu o oarecare surpindere şi nedumerire asupra capacităţii dumneavoastră analitice, de această dată, postarea de pe blogul personal, intitulată "Tineretul liberal ieşean între speranţă împlinită şi eşec lamentabil".
Ca tânăr liberal ieşean am a vă aduce la cunoştinţă că mă simt ofensat, fapt care poate vă este indiferent. Totuşi, fireşte că dragoste cu de-a sila nu se poate domnule Pahomi, dar cred că vă pot atrage atenţia asupra unor lacune de obiectivitate analitică în negura cărora eşuaţi atunci când vă poziţionaţi critic faţă de TNL Iaşi.
În primul rând, idiferent de ce-or fi fost tinerii liberali ieşeni în 2004, acum sunt practic singura organizaţie politică de tineret EXISTENTĂ în Iaşi. În al doilea rând, dacă nu ar exista cei pe care îi enumeraţi dumneavoastră acolo, în poll-ul de pe blog, nu ar exista nici tineret politic ieşean. Pe de altă parte, simpla înşiruire a nouă nume de tineri membri sau foşti membri ai PNL, aflaţi în prim-planul politicii şi administraţiei nu numai la nivel local arată o viaţă intensă a organizaţiei "compromiţătoare".
Mai am o problemă: de ce au compromis Filiala cei enumeraţi de dumneavostră? Unii dintre ei au fost acuzaţi de anumite acte reprobabile, dar de la un fost jurnalist ieşean profesionist, imigrat pe tărâmul unei democraţii extra-consolidate, mă aşteptam la mai multă precauţie când vine vorba de prezumţia de nevinovăţie.
Ca să-mi întăresc poziţia şi să-mi postez clar teza, spun: consider că TNL Iaşi este cea mai puternică organizaţie politică de tineret din Iaşi şi printre cele mai fruntaşe din ţară, lucru care poate fi clar celor bineintenţionaţi şi sper eu, revelat celor mai "răutăcioşi".
Printre analişti, cu aspect de broască, de Bahlui (unii), giboni cu cravată şi lachei politici peltici, tinerii liberali ieşeni au reuşit să se afirme ca activi, demni, puternici şi cu perspectivă. Alte organizaţii politice au postulat teza cu care conchideţi dumneavostră în materialul postat pe blog: "tinerii sunt o proastă investiţie".
Domnule Nicu Pahomi, îmi este neclar ce fel de acuze aduceţi dumneavoastră liberalilor ieşeni, mai ales celor tineri. Faptul că există fără concurenţă poate, dar asta nu este vina noastră! Fireşte că între cei ce sunt şi cei ce nu sunt numai smintiţii ar putea să-i vadă pe cei din urmă. Ca urmare, mă întreb, este oare rău că activăm, că existăm...?
Cu respect şi speranţa că nu ai îmbătrânit prea devreme Nicule.

Vino la Gala Tinerelor Valori

Imi fac datoria si va invit astazi la Gala Tinerelor Valori:

A III – a ediţie a Galei Tinerelor Valori

Un eveniment care a devenit deja tradiţie în activitatea Biroului Municipal de Tineret al PNL Iaşi, Gala Tinerelor Valori, se află anul acesta la cea de-a III-a ediţie. Ca şi în anii trecuţi, tinerii liberalii ieşeni au a-şi arăta recunoştinţa pentru acei ieşeni de-o vârstă cu ei care fac cinste urbei şi generaţiei, prin activitatea lor.
Peste 15 premii vor fi înmânate anul acesta acelor tineri care s-au afirmat în domenii diverse precum muzică, dans, istorie, ştiinţe sau politică.
Gala va fi marcată de numeroase momente artistice, culminând cu un concert oferit de Celia.
Vă aşteptăm alături de noi la acest eveniment de care suntem mândri!
El va avea loc vineri, 29 februarie 2008, începând cu ora 18:00, la Sala „Gaudeamus” a Casei de Cultură a Studenţilor din Iaşi.

Biroul Permanent Municipal al TNL Iaşi

Aleg în ţara minciunilor

Prima dată am fost minţiţi când ni s-a spus că s-a terminat cu Comunismul: niciunul dintre cei care au spus asta nu ştiau de fapt ce e aia Democraţie. Am fost minţiţi când, în apogeul „Revoluţiei în Direct”, am asistat la o execuţie în direct. Nu am vreo bănuială că a fost o regie, dar nu acela era panaceul; iar cei care au făcut asta ştiau şi ei prea bine.
Puterea poporului (democratia) era imposibil de exercitat pentru că acesta era dezinformat, manipulat, înfometat, slăbit în mai toate virtuţile sale.
La 18 ani de atunci s-au schimbat şi nu prea s-au schimbat multe. Virtuţi oricum nu prea avem, ca neam. Minţiţi suntem în continuare.
Un proverb (scoţian pare-mi-se) spune că dacă te minte cineva o dată, să-i fie ruşine. Dacă te minte a doua oară, să-ţi fie ruşine! Chiar cred că ne minţim şi singuri suficient cât să nu mai aibă loc raţiunea.
Nu ne place să aprofundăm realitatea până acolo unde putem să vedem viermii şi să ne dăm seama că ceva e putred. Ne place însă să muşcăm din măr până ajungem la nevertebrat, scuipăm pe jos, acoperim cu ţărână şi mâncăm în continuare.
Deşi ştim cum arată mincinoşii îi alegem tot pe cei care au ochi, nas, gură şi mâini de mincinos.
Avem în sânge un soi de „joc de-a minciuna”. În principiu, regula acestui joc este simplă: Cine minte cel mai frumos câştigă! Şi nu avem nici măcar arbitri arbitri, ci numai competitori, o groază de competitori.
Avem obiceiul de a cere onestitate de la cei care ne reprezintă şi îi înjurăm când dovedesc contrariul. Dar ei de unde vin oare să le pretindem noi asta? Dintr-o societate onestă, cu valori morale solide, cu o cultură politică solidă, astfel încât să ne putem intriga profund dezamăgiţi? „Creditul” pe care l-am dat politicienilor până acum a constat în vulnerabilitatea noastră, ignoranţa, fuga de cunoaştere şi aprofundare, lehamitea faţă de treburile societăţii. Ce mandat concret am dat politicienilor? Bunăstarea pe care ne-o dorim cu toţii nu este decât un deziderat naiv în condiţiile în care nu prea ştim cum ar trebui să arate o societate românească prosperă, un stat al bunăstării. Şi ca un surogat pentru cunoaşterea şi înţelepciunea de care avem nevoie am ales minciuna.
Într-o localitate ieşeană, recunoscută înainte de ’89 (m-am săturat de reperul ăsta) pentru un sistem de irigaţii performant, toată lumea înjura şefii de comună pentru distrugerea prin furt, a acestuia. Am avut ocazia să intru în multe curţi ale cetăţenilor acelei comunităţi: trotuarele erau făcute cu dale din canalele de alimentare de odinioară, iar stâlpii de la garduri sau ulucele de la case nu erau altceva decât ţevi de aluminiu. Frustrarea care domina ţinea de faptul că nu s-a furat în mod egal. Hoţii strigau "Hoţii!", din rărunchi.
Cât de capabili şi de demni sunt astfel de oameni să aleagă pentru viitor? Cât de bine pot ei să gestioneze adevărul? Câţi ca ei suntem? Câţi ca ei sunt oameni politici!?!
Încă o poveste relevantă.
Două femei discutau în obor. Una îi spune celeilalte: „Ce frumos a vorbit aseară, la televizor, domnu’ ...escu! Nu l-ai văzut?”. Cealaltă femeie, cu un regret transpirând: „Nuuu!!! Ce a spus?”. Prima:„Nu am înţeles, că noi prostimea nu putem pricepe vorbele frumoase a domnului ...escu, dar aşa de frumos a vorbit!!!”

"Pot să te violeze cât or vrea..."

Are vreo 40 de ani. Este crescută în casele de copii, canale şi pe stradă. Perfect conştientă de afecţiunea ei psihică (cunoaşte pe de rost certificatul medical), însă aproape niciodată labilă, înţelege că societatea nu are nevoie de ea. În sens invers relaţia implică o oarecare dependenţă, mai ales în ceea ce priveşte ajutorul social pe care îl primeşte şi mila oamenilor de la biserică sau de pe stradă.
Nu insistă niciodată, nu te reţine când te întâlneşte. Mă întâmpină politicos şi cu entuziasm când mă vede: " Tati, ai un bănuţ...? Dacă ai..., dacă nu ... Mulţumesc tati!" Toţi banii de la ajutorul social îi dă la cămin, unde are voie să locuiască numai noaptea.
Aproape că nu este plicticoasă. Simte când esti grăbit şi nu face altceva decât să te salute discret, sau nici măcar nu te bagă în seamă dacă vede că, fiind în compania unei alte persoane, intervenţia ei te-ar face să te simţi jenat. De multe ori o salut eu primul tocmai pentru a nu-i crea o astfel de senzaţie. Dar nici atunci nu exagerează, îmi răspunde politicos şi îmi urează "Servici uşor!".
Imi povestea despre excursiile pe care le făcea prin ţară atunci când încă mai era la casa de copii. Povesteşte fascinată, cu nostalgie dar fără nicio speranţă. Îşi aminteşte multe detalii din itinerar.
După casa de copii au urmat canalele. Se droga cu aurolac să nu simtă foamea, frigul şi răutatea celor din jur. Spune că nu se mai droghează de vreo 10 ani şi o cred.
Viata de canal i-a mai adus şi doi copii, două fete, care cresc într-un centru de plasament şi pe care le iubeşte infinit. "M-au violat doi gardieni şi aşa m-am ales cu copii. Apoi mi-au legat trompele la spital". Doctorul i-ar fi spus: "Acum pot să te violeze Judith cât or vrea că nu vei mai avea probleme".
E hârşâită de soartă dar caută binele pentru cei care o duc "mai rău decât ea". A prezentat într-o emisiune, la o la o televiziune locală, cauza unei familii cu doi copii, fără locuinţă, pe care o ţinea în camera sa de cămin şi aşa mică. M-a impresionat discursul ei fără pic de patetism, fără "cerşisme", fără umilire.
"Voi scrie o carte despre viaţa mea tati. Am să iţi aduc un caiet pe care l-am umplut de amintiri, să îl citeşti şi să imi spui părerea". Ce aşi putea să-i spun eu despre trăirile ei...? "Traumele" mele se rezumă la faptul că nu am posibilitatea de a călători pe cât vreau,că nu am o maşină care să pornească când vreau eu, că nu pot să îmi cumpăr haine şi accesorii de un anumit rang sau de o anumită marcă ...
Nici nu ştiu dacă vreau să citesc despre astfel de trăiri... Sunt curios, dar imi dau seama că universul curiozităţii mele înseamnă zeci de ani de ...
Se bucură când îi dau în grijă sufletul meu de fiinţă certată cu Providenţa spunându-i "Judith, când te duci la biserică aprinde şi pentru mine o lumânare". "Mă laşi pe mine, aşa o păcătoasă, să mă rog pentru tine...".